Ce a adus anul nou românilor? În principiu nimic bun. În România îţi este impozitat tot şi aerul pe care îl respiri, dar exista weed-shopuri care te ajută să îmbunătăţeşti aerul înainte de a-l inspira. În România nimic nu te inspiră, până şi energia îţi este furată de parapsihologii prezidenţiali. În România nu ai nici energie electrică, nici apă curentă, nici căldură, dar te încălzeşte flacăra violet când te bucuri de răul altuia. În România nu prea mai ai ce fura, pâna şi Moga nu mai are ce piese să fure, iar Zale scot manele.
În România există doar două sporturi naţionale, vânatul mistreţilor într-un ţarc de unde nu au cum să iasă şi cursa pentru supravieţuire a bugetarilor şi pensionarilor. În România există foarte multe specii pe cale de dispariţie precum oamenii cu bun simţ, autostrăzile şi produsele fabricate în ţară, dar mama proştilor este mereu gravidă. În România oamenii se sinucid din sărăcie, foame, mizerie, nu de la Avatar. În România nu rezistă oricine dar parazitează toţi. Voi ce mai ştiţi frumos despre România?
Anul trecut, la sfârşit, am făcut asta, acum m-am gândit să repet treaba, pentru că deşi se pare că riscă să se îcheie nu foarte bine [family issues, got to love them], a fost un an mult mai bun decât celălalt în anumite domenii, aşa că iată Top3 Funny Ones:
Bun, acum că aţi râs de specimenele acestea [sper sincer şi aş ajuta cu plăcere să ajungă] pe cale de dispariţie, vă invit să vedeţi ce piese am ascultat cu plăcere şi în [mult prea] repetate rânduri:
And last but not least, the smart stuff:
A fost un an bun, nu se poate foarte bun, nu acum nu aici, nu e locul potrivit, dar vă doresc un an cât de bun poate să fie el!
Dragi habitanţi ai blogospherei, doresc să vă vorbesc astăzi despre sentimentele călduţe [poate pentru unii arzătoare] care vin odată cu apropierea sărbatorilor de iarnă. Spre exemplu, cel mai mare clişeu posibil [din această perioadă] „să fii bun şi iertător de Crăciun”. Înainte să aruncaţi cu pietre în monitor, permiteţi-mi să detaliez: nu sunt anti-good things, fapte bune şi iepuraşi roz [hmm, ba da, sunt anti iepuraşi roz], dar de ce este normal ca doar de Crăciun să vrei să ierţi şi să vrei să fie pace? În restul anului ce păzeşti? Sau [să merg mai departe cu analiza] cum este normal, firesc şi bine să accepţi de Crăciun, tot felul de persoane şi atitudini puternic perturbate [psihic], pentru că aşa e frumos. [de ce?] Pentru că asta ar face Isus [scriu cu un singur I, sunt catolică, nu fremătaţi].
No offence to Jesus [chiar no offence, nu sunt atee sau altceva] dar nu cred că Isus vrea să fim mega mârlani 362 de zile din an şi 3 zile de Crăciun să fim buni şi calzi şi pufoşi şi cu nasul umed… Dacă vrei să faci ceva bun, să schimbi ceva, fă tot anul sau oricând vrei şi poţi, nu aştepta să vină Moşul să-ţi dea liber la good deeds. Deasemeni mai cred că Isus ar vrea ori să accept dezaxaţii societăţii tot timpul, ori niciodată dar să nu mă prefac o dată pe an că îi iubesc doar pentru că reprezintă aproapele meu, ori să încerc să-i ajut.
Personal chiar mi se pare fucked up să afişezi o grimasă angelică când începe luna decembrie, care să te ţină fix până la 1 ianuarie şi apoi să începi să te cerţi cu oamenii cu care erai foarte apropiat de sărbători. Do what I do, măcar sunt sinceră, cu cei cu care nu vorbesc tot anul, sigur nu discut de sărbători că risc să mi le stric, pe cei pe care nu vreau să-i văd de ziua mea sau de Paşte sau la mare în altă ţară sigur nu vreau să-i văd de Crăciun, etc.
Aşa că iubiţi credincioşi, faceţi ce trebuie anul acesta, ce este drept şi bun, fiţi la fel de indiferenţi sau de ultra preocupaţi de problemele planetare dacă asta vă caracterizează permanent stilul de viaţă, dar nu vă minţiţi pe voi, nimeni nu e mai bun doar câteva zile pe an. Sărbători fericite!
Recunosc că am absentat mai mult decât de obicei de pe scena blogului, dar pentru ca că am ajuns să scriu sub influenţa unor mari nervi şi a unei stări acute de saturaţie, trec direct la subiect.
Eu m-am născut în 1989, anul Marii Revoluţii anti-comuniste, şi totuşi trăiesc în plin regim comunist. Ţara mea. este cea a tuturor posibilităţilor, pentru că la conducerea ei aspiră (şi au mari şanse de a fi aleşi) marinari, ciobani, poeţi, dar nu şi tehnocraţi sau cel puţin (îndrăznesc să spun) nu oameni care se gândesc cu adevărat la binele poporului.
Vedeţi voi, în ţara mea se vorbeşte foarte mult despre democraţie, dar nimeni nu o practică. Avem un dictator care conduce peste un grup de impersonali şi care foloseşte actoria, minciuna şi magia pentru a-şi înmulţi simpatizanţii. Ultima insituţie reprezentativ democratică a rămas Parlamentul (momentan bicameral) care se doreşte a se modifica, apoi probabil a se dizolva complet.
Poporul meu se consideră urmaş a lui Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Decebal, dar îl urmează pe Traian. Un Traian pe care se pare că mulţi (conform statisticilor mai mult sau mai puţin realiste) doresc să-l vadă la cârma ţării încă mulţi ani. Ca să încep acum să contest şi să discut acest fapt, mi-aş cauza probabil un anevrism cerebral, dar vă recomand sincer să vă gândiţi foarte bine înainte de a pune o ştampilă, să vă uitaţi la televizor cu scop (pentru că oricum toată lumea se uită mai mult decât are sens, dar se pare totuşi că fără rost) şi să îcercaţi să schimbaţi ceva fără a pleca de la premiza că nu se mai poate face nimic. Ei nici chiar nimic.
Am plecat îm Grecia pentru a-mi încheia cum se cuvine vacanţa de vară. Ne revedem pe 1 octombrie odată cu începerea cursurilor universitare. Vacanţă plăcută celor care mai aveţi, spor la muncă celor care doar visează :p Succes!
„Oamenii vor să găsească un sens în toate şi toţi. Asta este boala generaţiei noastre, o generaţie care este oricum numai nu practică, dar care se consideră mai practică decât oricare alta” – Pablo Picasso
Nu mai doresc să încep postul cu scuzele de rigoare prentru absenteismul meu cronic de pe scena blogică, ci vreau să împărtăşesc cu domniile voastre trauma prin care am trecut astăzi.
Mi-am început ziua cu intermitenţe şi alternanţe, în zgomotul oribil produs de vecinii de deasupra care s-au angajat într-un proiect de renovare, aparent fără voia mea. Deci somn nu, după cum ştiţi dacă locuiţi în Suceava, nici apă caldă nu. Mă decid să părăsesc focarul de gălăgie pentru a-mi pescui fratele de la o activitate şcoalara în care era angajat şi împreună începem o călătorie magică prin ce înseamnă şantierul care este oraşul.
Dacă m-am obişnuit cu mediul plin de gropi, cu traficul inimaginabil, cu praful şi mizeria, a mai trebuit pe parcursul zilei de astăzi să mă obişnuiesc şi cu câteva ore bune în care apa rece a fost întreruptă. Poate nu pare aşa grav, dar este atunci când vii acasă 3 zile pe lună şi ai în apartament persoane în chirie.
Iau ulterior decizia de a telefona la autogară pentru a face o rezervare spre Iaşi, la îndrumările amicei Watee [personaj consacrat pe vremea gloriei blogului], care m-a convins că merită să călătoresc via maxi-taxi. Fie. Şi sun. Şi sun. Sun cca 3 ore şi nu răspunde nimeni. În paralel o sun şi pe amica Watee, care la al 5-lea apel răspunde în şoaptă şi mă expediază [halal domn Mitică]. Apoi răspunde, şi nu exagerez, poate cel mai mare bou cu care am intrat în legătură directă de ceva timp [şi eu găsesc boi mai uşor decât ceilalţi muritori]. Omul vacă răspunde răstit şi indescifrabil, îmi cere o parte din detalii şi îmi închide telefonul în nas. Sun din nou, pentru a verifica dacă bizonul a făcut ce trebuia, dar înţeleg vag răspunsul mugit pe care mi-l oferă cu o secundă înainte de a închide iar telefonul. Nu am mai sunat bovina, voi încerca mâine. Watee-connecting people and cows!
Dar apogeul a fost frumosul moment de reuniune cu vecinii, care au dedus că ţevile din casa mea, care îmi alimentează apartamentul cu apă şi căldură, nu îmi sunt de folos, şi s-au oferit radiind de extaz să mi le scoată „gratis”. Este inutil să încerc să-mi explic ideea şi motivaţia lor, la fel cum este inutil să încerc să le explic lor ce sunt circumvoluţiunile şi cum lor le lipsesc.
Inutil este să mă mai agit şi să mă revolt la sfârşitul acestei zi pline de fenomene stranii. Pot doar să accept că a fost încăo zi în zona crepusculară.
P.S. Am re-sunat bărbatul vită [mascota autogării sin Suceava] şi se pare că l-am prins bine dispus, probabil proaspăt întors de la păscut [aseară l-am prins după ce dăduse lapte], şi mi-am comfirmat plecarea spre Iaşi. Există speranţă!
Mustbegreen's Weblog 