Din ciclul „Dacă aş fi pentru o zi preşedinte” [v-aş amaneta pe toţi şi nu v-aţi prinde], vă prezint astăzi problema cocalarilor comunitari. Aş amaneta cu siguranţă şi definitiv această specie din ce în ce mai prezentă printre noi [unde-s Doamne băieţii normali? Fără haine mai mulate ca ale mele, fără mai multe bijuterii ca mine şi cu simţ estetic mai slab dezvoltat ca a unui viezure beat]. E din ce în ce mai greu pentru o fată [non pitziponcită] să găsească un tip OK [nu mai cred eu de mult în miracole dar come on...]
Lăsând pentru moment stilul lor vestimentar, mă axez pe componenta fonică [şi da, există]. De câte ori nu v-aţi intersectat cu specimene care ascultă muzică în spaţii publice, muzică provenită, de cele mai multe ori, de la telefoanele mobile. Nu am absolut nicio problemă cu ce muzică ascultă, cine, unde, când, etc; dar frate, s-au inventat căştile.
Nimic nu se compară cu momentul în care, obosit după o zi de activităţi intelectuale solicitante, ajungi într-un mijloc de transport în comun care să te ducă acasă, şi cocalarul din faţa ta pune o manea pe telefon [comutând pe difuzor]!
Dacă tot începe guvernul român să se preocupe de educaţia tinerilor din România şi mai nou oferă stickuri sau laptopuri, să ofere şi mp3 playere sau căşti cocalarilor pasionaţi de „muzică”. Dar întrebarea mea rămâne…dacă tot au bani să-şi cumpere telefoane pe care pot pune muzică, şi suficient creier să le manevreze, de cât creier mai au nevoie să descopere handsfreeul din pachet?:|
>> Acuzată de unii că stau poate prea mult în casă, în oraş şi pe net, am decis să plec într-o minicălătorie în Câmpia Română. Din motive tehnice şi subiective, am mers foarte mult cu trenul. Mă plâng doar de oboseala generată de durata drumului. Condiţii bune [în IC552 şi IC553] şi mai ales norocul meu la oameni, nu atât la oameni interesanţi şi de treabă, cât capacitatea mea de a-i face să-mi vorbească, deşi eu uneori prefer [în timpul călătoriilor cu trenul şi nu numai], să las linişte…<<
Partea care îmi place cel mai mult la viaţa mea, e felul în care îmi oferă mereu ceva neimaginat şi „genial”. Am dat [în primul drum], sau mai degrabă a dat el peste mine, de un bătrân[aparent simpatic] cu chef de conversaţie. Aceste s-a dovedit a fi bolnav de diabet şi eu m-am dovedit a fi capabilă să fac [pentru prima dată, într-un tren în mişcare, într-o baie] o injecţie cu insulină. Dar lăsând la o parte performanţele mele, răbdarea mea a fost cea pusă aspru la încercare: omul[în jur de 70 de ani] vorbea despre sex, voia săruturi şi îmbrăţişări, şi a dus [cum spunea el] „refuzul de a se integra în tipare” la limita penibilului.
Cu tot bunul meu simţ, saturaţia mea şi-a spus cuvântul şi după ce a citit pe faţa mea repulsie şi dezgust, s-a retras. Deşi iniţial credeam că este un om super şi cine nu are bătrâni să-şi cumpere, acum sfătuiesc: ”Cine are bătrâni să-i păzească şi cine nu are, să aibă grijă ce-şi doreşte”.
Drumul înapoi a fost mai scurt [parcă] şi mai liniştit. Am râs şi am povestit de facultate-liceu şi de animale de companie, cu o fostă studentă la ASE, şi m-am împrietenit cu un controlor foarte de treabă. Tipul[nu doar atractiv, ci şi simpatic] mi-a spus că data viitoare când mai iau acel tren, se va supăra dacă nu merg cu el. Sunt [cred eu] una din puţinele persoane pe care le roagă naşul să „meargă cu naşul” şi căreia apoi îi propune să se mai întâlnească printr-o discotecă din oraş.
În concluzie mă consider norocoasă, dar cu o viaţă care oferă un număr egal de zâmbete şi lacrimi, pentru a mă echilibra şi pentru a-mi păstra picioarele pe pământ ancorate în realitate. Fiţi recunoscători pentru ce aveţi, nu cereţi lucruri de care nu aveţi nevoie şi spuneţi mulţumesc pentru fiecare răsărit de soare, indiferent unde vă prinde acesta. Carpe Diem!
După ce am amânat excursia pe meleaguri mai insolite [pentru sfârşitul săptămânii în curs] am decis să-mi însoţesc rubedeniile la un grătar „în familie”. Ideea de a sta pe aceeaşi pătură cu bunici, străbunici, mătuşi şi Black Dog, recunosc mi-a dat emoţii. Dar se pare ca eu sunt cea depăşită, nu ei:)
Printre punctele culminante ale zilei [şi da, povestea asta are mai multe] se numără cel în care vărul nostru [al meu, al fratelui meu şi al Black Dog-ului] a rătăcit telefonul în iarbă. În spirit de familie am pornit cu toţii în „căutarea de comori” şi am răscolit vitejeşte 2 km pătraţi de iarbă de 30 de cm. Eroul [desigur] a fost superstiţiosul meu frate, care după ce a întors o cană cu gura în jos [precum ştia el din bătrâni], a găsit mobilul. De aici pe lângă numeroasele felicitări, fratele meu a primit noi porecle precum Cană-Boy, Cănosul sau Căneanul, băiatul cu super-puterea de a găsi orice cu ajutorul unei căni.
Dacă nici acum nu v-am convins de unicitatea familiei mele, aflaţi că după câteva păhărele de vişinată, străbunica [de 89 de ani] a cântat la mulţi ani „echipei” [don’t ask] şi câteva romanţe de pe vremea ei. Black Dog a căzut în pârâu, el fiind mai orăşean ca noi toţi şi mai neobişnuit cu viaţa necizelată de la ţară.
Eu am stat pe margine şi am ascultat conversaţii a la sat de unde am învăţat câteva regionalisme de care am să mă folosesc cu siguranţă: jită-vacă [nu vă gândiţi la Jică, deşi există o legătură în plan afectiv], reţî-raţe [preferata mea], chicat-căzut [old school] şi cizdă [but you all know this one]. M-am simţit surprinzător de bine şi cică mai urmează unul same time next week, de la care nu cred că am să lipsesc.
În final vă spun şi cireaşa: Prietena strabunicii, e din Polonia şi o cheamă Milka. Asta nu e tot, era îmbrăcată în mov la grătar [what are the odds?] şi cânt fratele era să o lovească cu o minge i-am spus mai mult sau mai puţin ironic :”Nu o atinge, că se face aerată”.Succes!;)
Mă plimbam ieri prin Suceava [oraşul în care se întâmplă zilnic ceva dubios] şi trec, în drumul meu, pe lângă o biserică unde avea loc o slujbă de înmormântare. Clar nimic de râs [oare?]: oameni în negru, cruci, etc şi tipii de la pompe funebre. Eu am prins momentul în care cei care lucrau la pompe funebre au început să se certe lângă dric. Aceasta a fost discuţia, parantezele sunt gândurile mele:
Tip1: Mă la naiba, numai pe ăsta l-ai adus? [ce e ăsta?]
Tip2: Dar ce are ăsta? [stupizilor, ce e ăsta?]
Tip1: Nu vezi că nu e bun, nu încape! [mortul?]
Tip2: Încearcă, ieri încăpea [oh shit]
Tip1: Trebuie altul, du-te şi adu altul [loool]
Tip2: Na hai că mă duc, dar durează [cred şi eu]
Tip1: Hai mă, ce o să zică oamenii ăştia dacă nu este bun? [ha ha ha, clar]
Asta îmi aminteşte de alţi geniali şi o babă cam hienă :D:
De când mă ştiu, am fost cam pasăre de noapte. Deşi vremurile discotecilor şi petrecerilor până în zori au apus [temporar pe perioada bacului], vechile obiceiuri nocturne s-au păstrat. Primul pe lista lor, este telefonatul noaptea la diverse persoane cu care am mai multe sau mai puţine de discutat.
Oricât de mult ar ţine la mine, oamenii care îmi răspund răbdători şi la 00, şi la 01 şi la 02, şi la 03[!]; au limite şi ajung [vrând – nevrând, dar la un punct dorindu-şi cu ardoare] să-mi zică vorbe de duh. CNA-ul nu-mi permite să reproduc aici acele vorbe pline de tâlc, dar îmi lasă mână liberă în a înşirui o parte din lucrurile super interesante pe care le poţi afla de la prietenii mei, proaspăt treziţi din somn. Astfel:
Vecinul mult iubit, Jică îţi va spune [precum mi-a spus mie la 23:48] că la el este ora 00:48, deşi locuieşte în blocul vecin; şi că el a mutat intenţionat meridianul între cele două blocuri ca să doarmă mai mult. Tot el va susţine la ora 02 că dacă îl mai suni la 4 dimineaţa să te cerţi cu el, citez: „o să te ia naiba!” Deasemeni va nega cu vehemenţă că este nervos deşi va închide telefonul după primele 3 apeluri
Leul de oraş, animal în aparenţă nocturn şi neînfricat de absenţa luminii solare, va răspunde în şoaptă [şi din baie] la 01 noaptea şi te va ruga să nu mai suni atât de târziu pentru că [probabil] merge la vânătoare când se crapă de ziuă şi are nevoie de forţă
Cât despre Watee, ea lecuieşte sunătorul obsedat înainte ca acesta să apese măcar tastele cu seaca replică „nici să nu te gândeşti să mă suni, pace”
Ce mă fac eu fără comunicare nocturnă? Să ajung oare să dezbat probleme de interes mondial cu Black Dog? Să mă culc? Sau să mai sun o dată la Jică? ;) Succes!
Se pare că romanul meu a stârnit multe controverse şi cocalari dornici de afirmare. Stăteam ca omul pe messenger şi conversam cu un amic inteligent, când se bagă în seamă un personaj pe care eu l-am mirosit că ar fi manelist. Deşi după ce mi-am cercetat memoria mi-am adus aminte de un personaj care ar încerca să facă din astea, şi care acum şi-a luat un alter ego. Personajul în cauză şi-a dorit iniţial să-l pun pe blog, acum vrea în roman, hai să îl fac cunoscut măcar aici şi măcar pentru amuzamentul maselor:
martinelex: sal
Subsemnata: buna
martinelex: ce faci ?
Subsemnata: stau pe net
Subsemnata: ne cunoastem?
martinelex: eu sunt unul garcica
martinelex: garcica ma cheama
Subsemnata: si doresti ceva?
martinelex: da
martinelex: vreau sa apar si eu in romanul tau
martinelex: ca personaj principal
Subsemnata: toate roulurile sunt deja ocupate
martinelex: dar te-ai putea inspira din viata mea
martinelex: ne putem intalni
martinelex: si am sa iti povestesc
Subsemnata: nu multumesc
Subsemnata: sunt foarte ocupata, chiar nu am timp de astfel de conversatii
martinelex: nici macar un rol mai secund acolo
martinelex: ?
Subsemnata: pa
martinelex: te-as fi putut face mai cunoscuta ca Sandra Brown
martinelex: adica te -as fi putut ajuta
martinelex: cu niste idei
martinelex: dar nah
martinelex: o zi buna
martinelex: fa
De mare efect acel „fă” final, ăla poate intră în roman
Din ciclul „Rupem baraka”, episodul 3 „The Sleepover”
Anul acesta [2008] deoarece ziua mea de naştere pică în timpul examenului de bacalaureat am decis să-mi mut ziua [da, pot!]pe 13, vineri. Nu ştiu dacă chiar îmi doresc să fiu născută într-o vineri 13 dar cu cifra 13 sigur am avut mereu un fetiş. Aşa că m-am apucat eu de pregătiri pentru mini-party-ul de vineri seara. După ce am achiziţionat o cantitate de alcool pe care bărbaţii din 3 generaţii ale familiei mele nu ar putea să o bea în 2 zile, am chemat fetele la mine J
Lary şi Watee s-au prezentat la ora de scadenţă şi am început operaţiunea S.L.E.E.P.O.V.E.R. În puţinele dar utilele ore în care am stat împreună, noi cele 3 fetiţe ne-inspirate [long story here] am făcut următoarele: am jucat bolţ [şi am pierdut toate 3, pentru că după 4 ani de profil uman am uitat ce este un multiplu de 7], am dansat pe manele [dar cum nu am manele nicăieri în casă sau în grila de programe, ne-am rupt pe muzica de pe VH1], am făcut poze [tone de poze: spontane, forţate] şi l-am sunat pe Jică [vecinul meu suprasolicitat şi ocazional insolat].
Conversaţiile mele cu Jică-ul trezit din somn au fost chiar profunde, conversaţia lui cu Lary a rămas însă în istorie. Pe lista de lucruri pe care i le promitea Lary lui Jică, s-au numărat „biscuiţii”. Astfel, după ce s-a sfârşit apelul s-au născut dilemele:
Subsemnata: Măi, de ce i-ai zis că dacă vine avem biscuiţi să-i dăm? De unde scoatem biscuiţi?
Lary: Vai chiar, nu avem biscuiţi, dacă vine şi cere ce facem?
Watee: [pe un ton filosofal] O să dăm ciocolata jos de pe prăjiturele şi gata avem biscuiţi. [aplauze!]
Seara memorabilă s-a încheiat oficial la 3 dimineaţa şi neoficial la 11 la prânz J I love you girls, vă mai aştept la Night Club Green Girl! Succes şi somn uşor Jică
>> În urmă cu cca. 1 lună m-a oprit o maşină de poliţie pentru că traversasem pe roşu împreună cu Black Dog. Poliţist tinerel, băgător de seamă, mâncător de gogoşi etc…<<
Astăzi după 3 ore de examen la engleză [Cambridge] dat pe o super căldură mă îndreptam spre casă cu o doză de bere luată de la un magazin situat foarte aproape de blocul meu. Şi ruptă de sete cum eram, deschid berea, duc la gură şi pac apare maşina poliţiei pe trecere şi armăsarul şăpcos scoate capul pe fereastră… Conversaţia care a urmat a fost ceva de genul:
Garcea: Domnişoară!
Subsemnata: privire tâmpă [who eu?]
Garcea: Nu ştiţi că nu aveţi voie să consmaţi alcool în locuri publice?
Subsemnata:[cum, nu sunt la mine în sufragerie, oh shit iar mi-a dat cu eroare] Nu…[şi mai iau o gură de bere]
Garcea: Păi aţi aflat, deci nu mai beţi
Subsemnata: Ok [şi mai beau o gură]
Garcea: Dar sunteţi majoră?
Subsemnata: [nu, am 9 ani dar iau vitamine]Da [d’oh]
Garcea: Pot să văd actele la control?
Subsemnata:[bre nu mă ...] Da, poftim [şi scot buletinul]
Garcea: Mda, păi de data asta vă las să plecaţi doar cu un avertisment
Subsemnata: [great, te pun pe blog ciumpalacule] Mulţumesc [şi mai iau o gură de bere..]
Deci, da Încă o zi din viaţa mea. Genial Succes! Şi mai iau o gură de bere ;)
P.S. Bine că nu eram cu Black Dog, că-l punea să sufle în fiolă, să meargă în 2 labe pe o bandă, să numere descrescător de la 10 şi eventual îl lua la secţie pentru anchetă
>> în urmă cu ceva timp am postat pe blog videoclipul piesei Sunscreen [de Baz Luhrmann] cu intenţia de a vă face şi pe voi să vedeţi lumea pozitiv [cum încerc eu şi cum de cele mai multe ori îmi iese] dar să vă şi determin să utilizaţi produse cu factor de protecţie solară…<<
Băieţei şi fetiţe scoateţi un creion şi o foaie de hârtie, discutăm astăzi despre insolaţie Definiţia ştiinţifică a fenomenului: Insolaţia este un accident provocat de căldura excesivă sau de radiaţiile solare. De cele mai multe ori, insolaţia apare atunci cînd stăm mult timp cu capul descoperit în soare puternic. Bun, până aici toate bune, medicale şi frumoase. Deci Jică, când stai ca foca în soare [absolut nicio legătură cu animăluţul arctic care sigur nu stă la soare până ia foc şi care sigur sughite acum] capşorul tău se încinge şi se insolează. Asta logic că se poate evita, dar dacă se întâmplă să vă expuneţi prea mult [cum au făcut şi Jică şi Lary, simultan şi respectiv] atunci: Primul lucru pe care trebuie să îl facem este scoaterea victimei de sub acţiunea razelor solare. Orice măsură de prim‑ajutor este ineficientă dacă victima nu stă la un loc umbros şi răcoros. [cu alte cuvinte: da-te bre din soare la naiba, treci mă la umbră!] Aplicarea de comprese cu apă rece la nivelul capului va reduce edemul cerebral [scoate batista din buzunar sau torpedou, bag-o în apa din baltă şi dă-ţi pe frunte până te simţi mai fresh] De asemenea, victima nu trebuie băgată în apă rece, pentru că i se poate provoca un stop cardiorespirator [dar să nu te împingă păcatul să te scalzi în apa din pârâu că ai să cheri]
În concluzie fetiţe ş băieţei, insolaţia nu e bună, e câh! Staţi mumos la umbră, în casă, în maşină, în toalete publice, dar nu la soare că vă pârliţi. Hai wear sunscreen, indubitabil Succes!
