Stăteam de vorbă în urmă cu câteva seri [într-un moment în care eram poate prea puţin deschisă spre o conversaţie despre orgoliu] cu cel mai bun prieten al meu, iar ideea în jurul căruia oribita dialogul nostru era schimbarea. Acum mă simt în stare să deschid acest subiect, dar îl deschid aici deoarece mi se pare o chestiune mai mult decât universal valabilă. Personal consider că există o legătură strânsă între orgoliu şi schimbări [cele de caracter]. Facem schimbări de-a lungul vieţii din orgoliu, acceptăm schimbări din orgoliu, nu schimbăm nimic din orgoliu.
Este orgoliul o trăsătură negativă a personalităţii unui om? Aud foarte des expresii care fac orgoliul să pară direct proporţional cu prostia. Poate că omul prost este orgolios, poate că omul prost [închis, mediocru] este orgolios din incapacitatea sa de a asimila noul sau bunul în viaţă. Am avut acest orgoliu foarte mult timp şi nu am fost conştientă de el pentru că-l deghizam în fraza :”Eu nu schimb nimic, totul e ok aşa”. Teama de schimbare vine din asocierea schimbărilor cu nevoia de inovaţie greşit interpretată. Lucrurile nu se schimbă pentru că cele vechi nu mai sunt bune sau utile, ele se schimbă pentru că asta este legea firii. Totul este în mşcare [şi totul este relativ].
Cel mai bun lucru este acceptarea schimbărilor, acceptarea că nimic nu este la fel ca în urmă cu 2-3 ani, că nimic nu va rămâne 2-3 ani cum este acum, şi că aşa este normal şi firesc. Nimic din ce se întâmplă acum în lume [pe orice plan] nu ar trebui să şocheze, poate doar să deschidă nişte ochi şi minţi. Sfătuiesc oamenii [şi pe mine zilnic] să nu se refugieze în negare şi scepticism, să gândească pozitiv şi expansiv, şi să accepte schimbăile deşi par înfricoşătoare. Absolut tot răul este spre bine:)
