Mustbegreen’s Weblog

>> Acuzată de unii că stau poate prea mult în casă, în oraş şi pe net, am decis să plec într-o minicălătorie în Câmpia Română. Din motive tehnice şi subiective, am mers foarte mult cu trenul. Mă plâng doar de oboseala generată de durata drumului. Condiţii bune [în IC552 şi IC553] şi mai ales norocul meu la oameni, nu atât la oameni interesanţi şi de treabă, cât capacitatea mea de a-i face să-mi vorbească, deşi eu uneori prefer [în timpul călătoriilor cu trenul şi nu numai], să las linişte…<<

Partea care îmi place cel mai mult la viaţa mea, e felul în care îmi oferă mereu ceva neimaginat şi „genial”. Am dat [în primul drum], sau mai degrabă a dat el peste mine, de un bătrân[aparent simpatic] cu chef de conversaţie. Aceste s-a dovedit a fi bolnav de diabet şi eu m-am dovedit a fi capabilă să fac [pentru prima dată, într-un tren în mişcare, într-o baie] o injecţie cu insulină. Dar lăsând la o parte performanţele mele, răbdarea mea a fost cea pusă aspru la încercare: omul[în jur de 70 de ani] vorbea despre sex, voia săruturi şi îmbrăţişări, şi a dus [cum spunea el] „refuzul de a se integra în tipare” la limita penibilului.

Cu tot bunul meu simţ, saturaţia mea şi-a spus cuvântul şi după ce a citit pe faţa mea repulsie şi dezgust, s-a retras. Deşi iniţial credeam că este un om super şi cine nu are bătrâni să-şi cumpere, acum sfătuiesc: ”Cine are bătrâni să-i păzească şi cine nu are, să aibă grijă ce-şi doreşte”.

Drumul înapoi a fost mai scurt [parcă] şi mai liniştit. Am râs şi am povestit de facultate-liceu şi de animale de companie, cu o fostă studentă la ASE, şi m-am împrietenit cu un controlor foarte de treabă. Tipul[nu doar atractiv, ci şi simpatic] mi-a spus că data viitoare când mai iau acel tren, se va supăra dacă nu merg cu el. Sunt [cred eu] una din puţinele persoane pe care le roagă naşul să „meargă cu naşul” şi căreia apoi îi propune să se mai întâlnească printr-o discotecă din oraş.

În concluzie mă consider norocoasă, dar cu o viaţă care oferă un număr egal de zâmbete şi lacrimi, pentru a mă echilibra şi pentru a-mi păstra picioarele pe pământ ancorate în realitate. Fiţi recunoscători pentru ce aveţi, nu cereţi lucruri de care nu aveţi nevoie şi spuneţi mulţumesc pentru fiecare răsărit de soare, indiferent unde vă prinde acesta. Carpe Diem!