Mea culpa. Deşi mă lăudam sus şi tare că sunt incapabilă de a avea vreo dependenţă de orice fel [nu fumez, nu beau, eh altceva fac], mi-am descoperit dependenţa de internet. Cine ar fi crezut că un copil care nu crescut cu mouse-ul în biberon şi nu a stat conectat la reţea de când a învăţat să meargă, va creşte să ajungă dependent de tehnologie [ayo technology!]?
Cazul meu este mai mult ca sigur unul pierdut. Eu nu mă mai pot despărţi de net, decât poate prin forma impusă de biserică [doar moartea ne va despărţi, sau reţeaua care pică], dar ce se întâmplă cu mini-hackerii care se nasc acum, si care sug suzeta wireless sau a căror prim cuvânt este “USB”? Mă tem că fii mei nu vor mai rupe 2 perechi de adidaşi pe săptămână la fotbal, ci 3 tastaturi la CS. Şi oare ce se va întâmpla cu romantismul? Bănuiesc că fiul meu va proceda ca în Sims2, va da click pe fată şi va face woohoo:)
Nu sunt Gică [Jică] Contra şi nu mă dau Lupul [respectiv Lupoaica] Moralistă, dar chiar cred în educaţia anti-net, sau măcar în controlarea timpului în care cei mici stau pe net şi a ce anume văd şi învaţă de acolo. Cât despre mine, mai stau fără net câteva zile, poate mă las fără a merge la o clinică. Succes!
Nu sunt eu cea mai mare fană a lucrurilor „made in Romania” dar nici nu declar ca Ombladon: „Când mă simt cetăţean, înseamnă că sunt deprimat”. Îmi plac multe lucruri la ţara asta, precum limba, istoria, tradiţiile, etc. Mă lasă [din ce în ce mai] rece însă tot ce înseamnă informarea şi culturalizarea maselor. De exemplu ştirile care sunt prezentate astăzi la televizor [şi jumătatea negativă şi cea pozitivă], nu informează suficient telespectatorul, sau nu-l educă în felul în care ar trebui.
Ca să iau un exemplu concret, acum pe perioada inundaţiilor din ţară, pe toate posturile de televiziune este prezentat acest subiect. La un moment dat, într-un reportaj, a fost intervievată o femeie din mediul rural, a cărei gospodării nu a fost afectată de inundaţii. Femeia însă ameninţa că va reclama la ONU [nu am înţeles exact pe cine va reclama], faptul că a fost avertizată că vine o viitură în jurul orei 19, că ea s-a suit pe un deal, dar viitura nu a mai venit. Femeia era vizibil deranjată că i se făcuse, citez: „o farsă”. Cine se face vinovat de această lipsă de informare sau de incredibil de proasta educaţie a oamenilor. Foarte mulţi săteni se tem de viitură, foarte puţini ştiu ce este aceasta.
O altă ştire absolut lipsită de sens şi scop, a fost cea despre o femeie care a pus o oală cu carne pe foc şi s-a culcat. Femeia nu a auzit nici telefonul, nici soneria, astfel vecinii au fost nevoiţi să cheme pompierii. Mă amuză incredibil iresponsabilitatea omului de rând român [mă amuză la modul: râd ca să nu plâng].
Este foarte grav cum într-o ţară care are atât de mult potenţial, 90% din el este irosit. Sper să reuşesc cumva, minimal să ating o coardă sensibilă, pentru că [deşi ştiam din statisticile mele] blogul meu este citit [şi cu siguranţă de o anumită pătură socială, îndrăznesc să spun superioară, din punct de vedere cultural], precum arată şi [Top Posts] topul WordPress [din 100, deci da:D ]. Mulţumesc:)
Din ciclul „Dacă aş fi pentru o zi preşedinte” [v-aş amaneta pe toţi şi nu v-aţi prinde], vă prezint astăzi problema cocalarilor comunitari. Aş amaneta cu siguranţă şi definitiv această specie din ce în ce mai prezentă printre noi [unde-s Doamne băieţii normali? Fără haine mai mulate ca ale mele, fără mai multe bijuterii ca mine şi cu simţ estetic mai slab dezvoltat ca a unui viezure beat]. E din ce în ce mai greu pentru o fată [non pitziponcită] să găsească un tip OK [nu mai cred eu de mult în miracole dar come on...]
Lăsând pentru moment stilul lor vestimentar, mă axez pe componenta fonică [şi da, există]. De câte ori nu v-aţi intersectat cu specimene care ascultă muzică în spaţii publice, muzică provenită, de cele mai multe ori, de la telefoanele mobile. Nu am absolut nicio problemă cu ce muzică ascultă, cine, unde, când, etc; dar frate, s-au inventat căştile.
Nimic nu se compară cu momentul în care, obosit după o zi de activităţi intelectuale solicitante, ajungi într-un mijloc de transport în comun care să te ducă acasă, şi cocalarul din faţa ta pune o manea pe telefon [comutând pe difuzor]!
Dacă tot începe guvernul român să se preocupe de educaţia tinerilor din România şi mai nou oferă stickuri sau laptopuri, să ofere şi mp3 playere sau căşti cocalarilor pasionaţi de „muzică”. Dar întrebarea mea rămâne…dacă tot au bani să-şi cumpere telefoane pe care pot pune muzică, şi suficient creier să le manevreze, de cât creier mai au nevoie să descopere handsfreeul din pachet?:|
Fiind cunoscută pentru felul în care îmi părăsesc oraşul la nevoie, am plecat astăzi în imediata vecinătate, acasă la Cuza. Domnul Cuza nu era acasă, dar mi-a lăsat vremea bună şi palatul la dispoziţie. Am avut timp de plimbări, de pozat păsările patriei [pe care mi-am tot promis că le voi oferi pisicilor patriei], de cumpărat cadouaşe pentru băieţii mei preferaţi:)
Se pare că legea aceea nescrisă conform căreia plouă când plâng eu, e valabilă doar în Suceava, unde îmi tot spune lumea ca dimineaţă [când eram în toiul promenadei prin Iaşi], în mirificul oraş bucovinean era beznă şi furtună [like I care], şi nu era net:D
Pe drumul de întoarcere, în noua mea calitate de blondă de la litere, am încercat să intru puţin şi-n pielea personajului Irisbus şi am realizat un filmuleţ stupiduţ în tren. Hear from me soon. Succes!:P
Pam Pam, s-au afişat însfârşit rezultatele la admiterea din 2008 la facultăţile din ţară [majoritatea anyway], astfel am aflat şi eu că am fost admisă la Universtatea A.I. Cuza din Iaşi [aye!] – la dubla specializare literatură universală şi comparată şi limbă şi literatură engleză
So, după ultimele 2-3 drumuşoare pe care le voi avea de făcut pe ruta Mirificul Home Town -Iaşi, am să mă pot odihni în pace [şi în vacanţă] până în octombrie când îmi mut „biroul” în capitala Moldovei. Aşa că, oficial încheiat „stresul” [as if], decretez public începerea chefuierilor şi facerilor de cap în stil mare [încep să vorbesc manelistic?!]:D
Am să încerc ceva nou: să scriu seriosVorbeam aseară cu baiatul acesta [ale cărui scrieri vi le recomand ca fiind absolut geniale] despre anumite aspecte ale vieţii. Viaţa de aici [dar cum e asta ştim toţi], şi cea de după. M-a întrebat la ce mă aştept. Să fiu sinceră [şi cu voi cum am fost cu el] mie îmi convine mult ideea de reîncarnare. Teoria aceea prezentă în unele culte, conform căreia după moarte dacă am dus o viaţă lipsită de păcate ne reînacarnăm fie din nou într-o fiinţă umană fie sufletul îşi găseşte liniştea veşnică.
Mi se pare puţin comic totuşi, pentru că după acest principiu dacă am păcătuit mă întorc sub forma unui dihor sau ceva asemănător, nu? Şi dihorul dacă nu păcătuieşte devine om? Vreau să ştiu şi eu ce păcate are un dihor, sau mai exact ce să fac eu să mă reîncarnez în delfin sau ceva mai chic
Oricum la ce descriere oferă creştinismul la viaţa de după moarte [fie băieţei gay cu pene care cântă la harpă pe un nor, fie indivizi opăriţi cu coarne care te fierb în supă de roşii] prefer variante mai deosebite. În încheiere vă las să meditaţi asupra reîncarnării şi a animăluţului în care vreţi să vă reîncarnaţi, şi recomand documentarul ăla despre călugări indieni [dat frecvent pe Discovery Channel], care cred că cei decedaţi se reîncarnează în şobolani, şi astfel venerează sute de rozătoare. Mi se pare plauzibil dacă mă gândesc la cineva care poate să stea liniştit că orice păcate ar avea, el tot şobolan rămâne Succes!
>>…Cu o zi de vară [de vacanţă], când hoinăreşti de dimineaţă până seara <<
Nimic nu se compară, pe bună dreptate, cu o zi de vacanţă în care te trezeşti pe la prânz, serveşti micul dejun pe la 13, ieşi din casă şi te întorci târziu după miezul nopţii. Un program aparent dezordonat în al cărui haos te regăseşti complet. O senzaţie de libertate greu de definit sau egalat după care alergi tot anul şi de care te bucuri cu adevărat numai în cele 3 luni de vară.
Deşi mă văd acum faţă în faţă cu atât de mult timp liber, nu reuşesc să-l utilizez constructiv [doar dacă somnul, lenevitul şi plimbatul lerla sunt considerate activităţi constructive, dar cu siguranţă nu după noile norme europene]. Tot anul am zis că abia aştept să vină vara să fac şi X şi Y, şi mai ales Z. Şi acum mă uit ca viţelul la dvd când văd cât de repede trece timpul şi nimic din ce mi-am propus să fac nu e realizat. Oricum, optimism şi voinţă să fie, că se găseşte timp de toate. Dar… apropo de vacanţe trăite din plin, voi iezişori ce faceţi vara asta? Aruncaţi cu idei în mine, poate mă stimulaţi şi vin cu voi în vacanţă:)
>> Acuzată de unii că stau poate prea mult în casă, în oraş şi pe net, am decis să plec într-o minicălătorie în Câmpia Română. Din motive tehnice şi subiective, am mers foarte mult cu trenul. Mă plâng doar de oboseala generată de durata drumului. Condiţii bune [în IC552 şi IC553] şi mai ales norocul meu la oameni, nu atât la oameni interesanţi şi de treabă, cât capacitatea mea de a-i face să-mi vorbească, deşi eu uneori prefer [în timpul călătoriilor cu trenul şi nu numai], să las linişte…<<
Partea care îmi place cel mai mult la viaţa mea, e felul în care îmi oferă mereu ceva neimaginat şi „genial”. Am dat [în primul drum], sau mai degrabă a dat el peste mine, de un bătrân[aparent simpatic] cu chef de conversaţie. Aceste s-a dovedit a fi bolnav de diabet şi eu m-am dovedit a fi capabilă să fac [pentru prima dată, într-un tren în mişcare, într-o baie] o injecţie cu insulină. Dar lăsând la o parte performanţele mele, răbdarea mea a fost cea pusă aspru la încercare: omul[în jur de 70 de ani] vorbea despre sex, voia săruturi şi îmbrăţişări, şi a dus [cum spunea el] „refuzul de a se integra în tipare” la limita penibilului.
Cu tot bunul meu simţ, saturaţia mea şi-a spus cuvântul şi după ce a citit pe faţa mea repulsie şi dezgust, s-a retras. Deşi iniţial credeam că este un om super şi cine nu are bătrâni să-şi cumpere, acum sfătuiesc: ”Cine are bătrâni să-i păzească şi cine nu are, să aibă grijă ce-şi doreşte”.
Drumul înapoi a fost mai scurt [parcă] şi mai liniştit. Am râs şi am povestit de facultate-liceu şi de animale de companie, cu o fostă studentă la ASE, şi m-am împrietenit cu un controlor foarte de treabă. Tipul[nu doar atractiv, ci şi simpatic] mi-a spus că data viitoare când mai iau acel tren, se va supăra dacă nu merg cu el. Sunt [cred eu] una din puţinele persoane pe care le roagă naşul să „meargă cu naşul” şi căreia apoi îi propune să se mai întâlnească printr-o discotecă din oraş.
În concluzie mă consider norocoasă, dar cu o viaţă care oferă un număr egal de zâmbete şi lacrimi, pentru a mă echilibra şi pentru a-mi păstra picioarele pe pământ ancorate în realitate. Fiţi recunoscători pentru ce aveţi, nu cereţi lucruri de care nu aveţi nevoie şi spuneţi mulţumesc pentru fiecare răsărit de soare, indiferent unde vă prinde acesta. Carpe Diem!
